Cei care stiu Berceniul cat de cat, probabi stiu si pe cei cu Shaormeria chiar de langa metroul Piata Sudului. Cred ca au aparut acum un an, un an si ceva, cu preturi destul de bunicele. Le-au pastrat in tot timpul asta, aveau volum de cateva sute de cumparatori pe zi si au falimentat cam tot ce era fastfood in zona. Locatia face afacerea, in cazul asta.

De la o vreme am vazut ca au marit preturile. Si nu cu putin, ci cu un procent intre 25 si 50%, in functie de produs. Si-au asigurat vadul, si-au dovedit ca afacerea merge si au ridicat stacheta. Din pacate parca nici calitatea nu mai e aceeasi ca la inceput. Cartofii nu mai sunt la fel de dulci, airanul parca e indoit, shaorma parca nu la fel de suculenta.

Mancarea omului sarac s-a scumpit. Pentru ca, la o prima vedere, clientela pare a fi formata din toti tarabagii din piata, de “baietii” de la care iti iei telefoane la liber si de vanzatoarele din complex (daca poate fi numit asa). Cred ca nici nu si-au dat seama cand au ajuns sa plateasca cu 2 ron mai mult la kebab sau cu 1 RON la cartof. Ei doar au locul lor in care mananca o portie de aripioare cu cartofi prafiti pe zi si beau o cafea, de un an incoace.

E pestrita lumea in Piata Sudului si are farmecul ei, care se apropie de senzatia pe care o ai doar in Piata Obor, poate.

Undeva la mesele unde mananci in picioare, ca sa poti pleca mai repede la treburile tale, am asistat la o scena interesanta. Doua dintre acele personaje care te opresc pe strada pentru un “mobil”, discutau aprins:

“Hai, frate, ca tre sa apara niste cocalari sa imi cumpere telefonul. Da-mi naibii, mai repede manelele alea.”

Mi s-a parut prea ciudata replica pentru a nu trage cu urechile in timp ce ma luptam cu gandurile mele, in fata farfuriei. Oamenii isi transmiteau melodii de pe un telefon pe altul.. pleaca unul, celalalt ramane. Solid, imbracat decent, cu trasaturi frumoase, si destul de inteligent la prima vedere. Apar “clientii”. Treninguri, adidasi sclipitori.

“manca’tz’as. ai telefonul?”

Sunt 3, toti cu priviri ocolite, inferioare. Iau telefonul, il masoara, il arunca dintr-o mana in alta. Ar umbla si in el, dar nu prea se pricep. Ii ajuta vanzatorul.

“Nokia banana, stii ce e ala, nu?”

“Da, frate, cum sa nu stiu..”

“Nici nu trebuie sa stii engleza. Are meniu in romana. Uite, aici e meniul, ca sa te intorci, apesti pe <inapoi>.”

“Lasa-ma pe mine.”

Il paseaza de la unul la altul.

“Da nu-i cam scump?”

Baiatul ramane impasibil.

“Tu te-ai uitat in magazin sa vezi cat e ?”

Gasca nu pare convinsa. Vanzatorul le ia mobilul si se mai joaca putin pe el.

“In plus, uite.”

Apasa 2-3 butoane si incep manelele.

“MP3. Stii ce e ala?”

“Ai, manca’tz’as. Asta e d’a noastra.”

Si tipul cu telefonul da volumul progresiv. Ochii sclipesc, cei trei danseaza pe ritm de manele, insesizabil. I-a castigat.

“Doar pe asta o are?”

“Nu, frate. Nu vezi ca ti le schimb? Sunt cateva zeci aici.”

Cel care vroia telefonul il ia in mana si il cantareste din nou din priviri, admirativ. E tare jucaria. O mai paseaza dintr-o mana in alta si brusc il baga in buzunar. Dar baiatul nostru nu se sperie. Ba mai mult, rade in hohote.

“Se aude, frate.”

“Haha. Vroiai sa vezi daca se aude din buzunar? Se aude si mai tare de atat.”

“Tare.”

Scoate portofelul si ii da milioanele, suta cu suta.

“Hai, sa il stapaniti sanatosi. Daca mai vreti ceva stiti unde ma gasiti.”

“Da, frate, mersi mult.”

Tipul pleaca, ceilalti se bat pe mobil.

“Ia, frate, da sa vad si eu.”

Share This

Da mai departe!