Prima parte o citesti aici.

Am alergat km 12 – 18 bucurandu-ma de fiecare pas. Avusesem in perioada de pregatire mai multe alergari peste 16km si ma simteam de 10 ori mai bine acum. Am ajuns la Calea Victoriei, inainte de urcarea pana la Odeon si am inceput sa depasesc in panta tot ce prindeam. Cumva alergarile lungi pe Transfagarasan, de la Brasov la Predeal sau zonele de panta si rampa pe care m-am pregatit in afara Pitestiului m-au ajutat enorm in faza asta.

marathoner 

La Capsa(km 16,5) am trecut prin al doilea punct de verificare electronica. Am vazut ulterior ca timpul pana acolo a fost 1:21:28 , adica mult mai repede decat imi propusesem. Viteza medie pana aici fusese 4’48’’/ km desi planul initial era sa alerg cu 5’03 / km . Asta avea sa ma coste.

Ultimii 5km din prima bucla i-am facut fara sa-mi dau seama cum a trecut timpul. Fara sa-mi dau seama, am fost furat de entuziasmul celor de la semi-maraton care alergau ultimii 2-3 km si se indreptau spre finish si am inceput sa alerg mai tare. Practic, cand am trecut de cei 21km, jumatatea distantei, alergam fara grija, cu aproape 15 secunde mai repede decat imi planificasem. Ma simteam bine, efectul gelurilor energizante incepuse sa se vada si imi venea sa alerg si mai repede, dar gandul ca mai am inca aproape 2 ore de alergat m-a temperat.

Daca pana la cei 21km aveam mereu 3-4 oameni pe langa care alergam, dupa ce am inceput a doua bucla si am ramas alaturi doar de cei care trageau pentru maraton situatia arata altfel. Din 1800 de oameni care alergau SemiMaratonul si Maratonul, ramasesera mai putin de o treime, din care cel putin jumatate era in urma mea. Practic, alergarea acum a devenit mult mai solitara si distantele dintre noi erau mai mari. Dincolo de asta, se facuse aproape 11.30 si caldura era destul de mare.

La km 25, la Muncii, am luat un bidon cu apa si mi l-am turnat in cap. Am mai baut inca unul pe urmatorii 200m. Apa mi s-a prelins prin haine si s-a scurs prin pantaloni pana in sosete. Dintr-o data nu mai era amuzant deloc. Pantalonii erau imbibati cu apa si imi atarnau de parca facusem pe mine dar nu aveam timp sa ma opresc si sa ii ridic. Din cand in cand mai trageam de ei ca sa nu raman in fundul gol, asta cand imi aduceam aminte. Run, Forrest, Run. Gelul ala imi ardea in continuare picioarele, dar ce mai conta.

Am inceput sa simt dureri in talpa. Nu erau mari, dar simteam ca alergatul nu mai era la fel de lin ca in primii 20km. Imi simteam degetele de la picioare amortite si pernutele labei piciorului, pe care aterizam ca si cum ar fi fost batatorite constant cu un par gros de lemn. O adevarata metoda de tortura. Din cand in cand incercam sa imi misc degetele in adidasi ca sa nu imi amorteasca si mai tare.

La km 28, aveam un timp total de 2:17:48. Mult mai repede decat sperasem. Stiam ca as putea sa alerg ultimii 14km  in mai putin de o ora si 10 minute. O facusem in conditiile de antrenament de mai multe ori fara probleme. In felul asta as fi terminat per total cu un timp sub 3:27:00, poate chiar 3 ore si 25 minute. Am inceput sa visez si sa fac calcule. Bausem vreo 2l de apa pana atunci si 1litru de isotonic. Mai aveam 2 geluri. Ar fi trebuit sa alerg constant cu un ritm sub 5min/km ca sa ajung la timpul ala.

Am ocolit a doua oara Stadionul National si m-am apropiat de Alba Iulia. Era deja km 32, cel mai lung traseu pe care il alergasem pana atunci. Sa zicem ca pana la km 32 lucrurile imi erau oarecum familiare, m-am simtit exact cum ma asteptam sa ma simt, desi alergasem mult mai repede decat imi propusesem in planul de dinainte de cursa. De aici, in schimb, nu stiam la ce sa ma astept, habar n-aveam cum o sa reactioneze corpul meu pe ultimii 10 km.

Aici am facut prima prostie. Am trecut de punctul de hidratare si am luat doar un paharel mic cu apa pe care l-am varsat jumatate in timp ce incercam sa il beau din fuga. Apoi, dupa cca 1km am desfacut si am inghitit ultimul gel. Gelurile astea sunt dulci ca mierea. Trebuie sa bei ceva dupa ele ca altfel mori de sete.  Ma apropiam de Piata Unirii si urmatorul punct de hidratare era la Ferarri la Calea Victoriei, dupa ce ajungeam intai la Casa Poporului. M-am gandit ca pot sa mai rezist 2-3 km fara apa, ca nu-i bai asa ca am dat inainte cu entuziasm.

La Unirii, la fantani, tata facea poze si filma alti alergatori. M-a prins intr-un cadru scurt, a alergat apoi putin pe langa mine si am stabilit ca ma asteapta la km 39, la pod Izvor. Avea timp sa ajunga pe jos in 10 minute in timp ce eu urcam pe calea Victoriei si faceam 4km in maxim 20 minute.

Iata si momentul:

Ei bine, asa zambitor si fresh cum paream, imediat ce am ajuns La Piata Natiunilor Unite am lovit…

…ZIDUL de la km 35

Am citit atatea despre faimosul Zid incat puteam sa iti recit pe dinafara paragrafe intregi cu povesti ale altor alergatori care s-au lovit de zid. La fel cum stiam teorii intregi despre nutritie, echilibrarea isotonicelor si asa mai departe. Am crezut ca n-o sa mi se intample. Alergasem peste 600km in perioada de pregatire. Mancasem bine toata saptamana dinainte. Ma odihnisem. Ce putea merge rau?

Ei bine, imediat cum am trecut de km 35 am simtit brusc crampe abdominale groaznice. In acelasi timp ambele picioare pareau de lemn. Simteam ca nu pot sa le mai indoi, efectiv si ca atunci cand aterizez, sunt niste picioare de sticla care se vor rupe la prima atingere. M-a apucat o senzatie de voma intensa care m-a panicat efectiv. Nu stiu daca era de la gustul dulceag de gel cu gust de lamaie si cola. Era tot ce imi doream sa nu se intample. Sa ma doara picioarele, ok, dar sa vomit, nu, te rog, nu asta!

M-am oprit si am vrut sa vomit pe marginea drumului in timp ce cativa spectatori se uitau la mine amuzati. Stiu ca pare stupid, dar faptul ca oamenii aia se distrau ca eu stau sa imi vars matele, mi-a luat brusc senzatia de voma. M-am gandit ca mai bine merg pana la finish in patru labe decat sa le dau oamenilor aia stastifactia de a-mi face poze in timp ce dau la rate.

Am inceput sa merg, fara nici un chef de parca s-ar fi terminat cursa. Fiecare pas ma durea, stomacul ma chinuia incredibil, eram demoralizat complet. Pierdusem cel putin 5 minute cu toata starea asta proasta si ma gandeam ca in nici un caz n-o sa apuc sa termin sub 3 ore si 30. Am hotarat sa merg pana la urmatorul punct de hidratare, de la Calea Victoriei, care era peste 1,5 km.

Am facut in jur de 15 minute pana acolo, mergand ca un om beat. Vedeam alergatori pe care ii depasisem in primii 10 km cum trec acum pe langa mine, cu viteza mica, si ma simteam ca unul care a cazut din copacul prostiei si s-a lovit de fiecare craca in cadere. Faptul ca alergasem prea tare la inceput, se intorcea acum impotriva mea.  Nu-mi place sa pierd si nu iau bine infrangerile, cei care au jucat Monopoly cu mine stiu asta :))

Cand am ajuns la punctul de hidratare am cazut intr-o gaura de disperare si mai mare. Apa se terminase. Un alergator care trecuse inaintea mea pe acolo lasase un sfert de pahar de isotonic pe masa de care nu se atingea nimeni. L-am dat pe gat, dar nu imi ajungea. M-am uitat in jur. Erau doua fete acolo care imparteau bucati de banane, gata taiate.

Imi venea inca sa vomit, dar am zis ca daca nu mananc macar ceva, nu mai fac ultimii 6 km asa ca am infulecat fara sa mestec cel putin 7-8 bucati. Apoi am mestecat si 4jumatati zemoase de mar. Tot nu erau de ajuns. In intersectie era un chiosc. Aveam o hartie de 10 lei in buzunarul de la spate, mi-am tarat picioarele pana acolo si am cerut o sticla de apa rece.

Adrian Soare Maraton

Jumatate am baut-o afara, un sfert mi-am turnat-o in cap. Am inceput sa urc incet pe Calea Victoriei catre Capsa in timp ce auzeam alergatori in urma mea injurand ca nu gaseau apa la punctul de hidratare. Am dat ce mai ramasese din sticla mea unui alergator care parea extenuat apoi am mers in continuare.

Am trecut pe la punctul de verificare de la Odeon, la km 37,6 dupa 3ore si 20 minute. Mai aveam inca 5km si obiectivul de 3 ore 30 nu mai putea fi atins. M-am hotarat in schimb sa incep iar sa alerg, la limita la care pot si sa termin alergand, indiferent cat de rau ma simt. Am luat-o incet desi senzatia de voma era continua si pe la km 39 tata a prins iar momentul:

DSCF0629

Ultimii 3-4 kilometri i-am alergat gandindu-ma doar: hai, inca un pas, sunt doar 3 km, ai mai alergat asta, sunt floare la ureche, doar 2 km, ii faci cu ochii inchisi.

In jurul meu pe fetele alergatorilor, se vedea acelasi gen de suferinta amestecata cu nerabdare. Cand am luat ultima curba, dupa parcul Izvor, ultimile sute de metri, muzica si vocea celui care striga in departare numarul fiecarui concurent care trecea startul plus tata care a alergat inca putin pe langa mine m-au facut sa simt fiori in tot corpul. Ma uitam la pancarta aia mare pe care scria Finish, fara sa mai vad nimic in jurul meu, de parca totul era in ceata, incercand sa alerg cat mai tare, atata cat mai puteam.

Imi aduc aminte ca am sarit cu pumnul in sus, in aer, imediat ce am trecut de covorul electronic, cineva m-a luat si mi-a zis felicitari, apoi mi s-a pus medalia grea de 250 de grame la gat, am primit un bidon cu apa si am fost impins dincolo de start ca sa fac loc si celor care veneau din urma.

Corina terminase Semi-Maratonul de ceva timp, ne-am luat in brate dincolo de start, i-am cautat cu privirea si pe ceilalti din grup dar inca nu ajunsese nimeni. Am mai stat putin cu tata de vorba, apoi am cautat disperat o toaleta sa vomit si sa ma golesc.

In timpul asta, ma gandeam la un singur lucru: I did it. Am facut-o! Am fost consecvent timp de patru luni de antrenamente, am strans din dinti, am terminat sub 4 ore primul meu maraton, mi-am depasit fricile din creier si dincolo de toate am trait o experienta extraordinara.

first-marathon-colaj

Mai mult decat atat, alergand am invatat mai mult decat oricand ca succesul tine mai mult de perseverenta si disciplina decat de orice altceva. Maratonul nu e despre a castiga. Maratonul e despre perseverenta, determinare si durere. Despre limitele din capul tau. Despre fricile tale care te incoltesc din toate partile. Despre umilinta si rusine. Pentru ca doar dupa ce iti depasesti propriile limite inveti sa-i apreciezi pe altii care fac acelasi lucru. E despre a continua chiar atunci cand nu mai poti, cand iti vine sa vomiti, cand nu e muschi care sa nu te doara. E despre a fi mandru ca ai realizat ceva pe spinarea ta, pe efortul tau.

Cu toate astea, am terminat maratonul datorita oamenilor care m-au incurajat, celor care mi-au strigat “ Hai Adi” de pe margine si tatalui meu care  a suferit impreuna cu mine si a a alergat la propriu cu mine cateva sute de metri.

Probabil este lucrul cel mai greu pe care l-am facut pana acum si care imi va ramane mereu intiparit in minte si in inima.

Daca vrei cu adevarat sa experimentezi viata, alearga un maraton

Timpul Final: 3 ore 45 minute 37 secunde

Locul 131 din 518

splits

Ii felicit pe toti cei din grupul de la primul maraton care au raspuns invitatiei mele acum patru luni de participa la Maratonul International Bucuresti pentru prima experienta de acest gen.

Corina Iorga – Semi Maraton: 2:31:54.00

Cristi Glodeanu – Semi Maraton: 2:00:55.70

Amir Khashan – Maraton: 4:58:04.45

Dragos Toma – Maraton: 5:27:48.30

Constandan Cornelius – Maraton: 4:38:20.75

Alex Circei – Maraton: 4:15:21.25

Alex Mocanu – Maraton:5:15:11.60

Toti au fost la primul lor maraton, merita felicitari si sunt mandru ca au tras tare.

De asemenea, felicitari si pentru Dragos Roua si Emilian Nedelcu, care au alergat si ei primul maraton.

Share This

Da mai departe!