Abia m-am intors de la munte. Fagaras. Oboseala. Febra musculara. Somn. Foame. 🙂

Ceea ce am banuit ca va fi doar o scurta escapada in familie s-a dovedit o adevarata tabara, in 2 zile strangandu-se cu corturile peste 15 prieteni cunoscuti si apropiati. Poze maine.

Multe momente frumoase, presarate cu altele mai putin frumoase: pentru prima oara dupa nu stiu cat ani am vomat pe drum. (mancasem ceva naspa inainte sa plec si de doua ori a trebuit sa ne oprim sa ma golesc. – naspa senzatie) ..apoi la un fotbal am tras un sut cu sete la un bolovan de am rupt adidasii si vreo 2 ore am avut degetele amortite. Ciudat…sunt teafar si intreg 🙂

Sambata am fost pe Negoiu cu tata. Echipa de soc, tata e partenerul meu ideal de munte. Avem incredere unul in altul, ne stim ritmul, conducem pe rand, ne tragem, ne ambitionam sa doboram timpii si sa intrecem toate grupurile de turisti. Cand mergi pe munte ai nevoie de un partener pe care sa te bazezi, un partener cu moral bun, optimist, care poate sa traga de el chiar daca a obosit, il rod incaltarile, sau si-a julit genunchiul, sa faca haz de necaz si sa vorbeasca mult :).

Merg de cand eram pusti de gradinita pe munte si am avut ocazia sa fiu si in gurpuri mai mari …si in grupuri mai mici in diverse situatii. Niciodata nu am mers bine in grupuri mai mari de 5-6 persoane. 5-6 persoane antrenate si cu experienta de munte in spate. Unul a obosit, altuia i s-a facut foame, altul vrea sa faca poze, al 4-lea vrea sa se opreasca sa se schimbe…etc. CU cat grupul e mai mare cu atat merg mai prost. Nu suport sa merg cu 10 pasi pe minut sa ma opresc la fiecare damb mai rasarit si sa exclam : AAAA…ce frumos. Pentru minte muntele este mai mult decat un peisaj, este un zbucium, o lupta cu tine insuti, este ceva de cucerit. Privelistea la timpul ei.

Tin minte o intamplare de acum cativa ani cand am fost la munte cu niste prieteni de familie care aveau o fata foarte simpatica, isteata si citita, dar care avea un mare defect: Nu mai fusese la munte dar sustinea ca se poate tine dupa noi si vrea sa urce. OOOOk. Am plecat intr-un urcus de vreo 2 ore..grup mare de vreo 10 persoane.. ritm incet..vreme frumoasa…am ajuns sus. Cand am auns sus a inceput ploaia, cum incepe la munte rapid si pe neasteptate. Putini erau echipati…asa ca hai inapoi la corturi. Cand sa marim pasul….fatuca (btw – de la intamplarea asta nu merg cu femei pe munte, decat daca le cunosc si stiu ca pot sa tina ritmul, daca nu – la corturi la plaja) … incepe sa dea semne de nervozitate, sa pipaie cu bocancul fiecare piatra pe care punea piciorul, sa bazaie ca ii e frica si ca vrea sa ajunga mai repede acasa. Turna deja cu galeata…am ramas in urma cu inca cineva sa o ajutam..ne-am udat pana la pielea pieilor tragand de ea si aratandu-i unde sa puna piciorul; am facut vreo 3 ore pana la cort pe ploaie sontac – sontac cu talpile lipaind in bocanci si dardaind de frig.

Asa….revenind la Negoiu.Am plecat din Balea Lac cu tata la 10:50 dimineata …urcam in creasta…traseu marcat o ora ..il facem in 30 minute fix.. Vremea urata, multa ceata si nori desi deasupra, in creasta vedeam doar la 10 metri departare si maxim 2 marcaje in avans. Aproape alergam pe creasta..ajungem la primele portiuni de escaladat pe cabluri.o frumosete sa stai atarnat pe acolo cu haul la cativa centimetri sub tine…ajungem la lacul Caltun dupa fix doua ore. Mereu am fost uimit de limpezimea si adancimea lacurilor de munte. Spre deosebire de luciul albastru al lacurilor din zonele joase…lacurile din munti au un luciu intunecat, sumbru, tare. Ca o lespede..nu vezi nici cea mai mica unda pe suprafata lor si cu toate ca stii ca tot fenomenul se datoreaza legilor fizicii, refractiei, luminii..etc nu te poti abtine sa nu te gandesti cate secrete zac ingropate pe fundul unui astfel de lac. Arunc un pietroi spre mijlocul lacului..il aud cum se duce la fund cu un plescait sec.. O fata iese din refugiu si ne intreaba cum e vremea in creasta si daca se merita sa plece spre Balea. raspundem scurt si o tulim repede spre Negoiu. dupa vreo 10 minute intalnim si primul grup de turisti: Doi barbati echipati ca pentru Everest mergand in sens opus. Ne spun ca dupa calculele lor mai avem pana la Negoiu minim o ora jumatate. Le uram drum bun si urcam acum pieptis o zona cu bolovani mari alunecosi de la ploaie si foarte colturosi. Tata spune ca in ritmul in care mergem mai mult de o ora nu facem pana in varf daca o luam prin Strunga Dracului. Il cred pe tata la aproximarea timpului, a fost atlet de performanta si merge pe munte de ani buni si i-a intrat in sange asta 🙂

Fara prea multe incidente ajungem la Strunga Dracului in jur de 13.30 Va pun o poza luata din alta parte ca sa vedeti despre ce e vorba
Strunga Dracului

Pentru cei care n-ati urcat niciodata acolo ..imaginati-va doua blocuri de 30 de etaje…aproape lipite unul de celalalt..distanta dintre ele fiind de 1m sau mai putin, oar tu trebuie sa urci pana sus tragandu-te de niste lanturi care atarna pe stanga sau pe dreapta. Pentru mine..imaginea superba a ceea ce inseamna muntele in salbaticia lui.

Urcam in 15 minute Strunga dupa care alt urcus scurt si in 10 minute suntem in varf.

Asa repede? ..ne uitam la ceas. 14.00 = 3 ore si 10 minute. Good. Scoatem mancarea din rucsaci…apelam prin walkie talike la baza…si surpriza…o voce subtire se aude. Incredibila senzatia pe care o ai …stand in varful cel mai inalt pe o raza destul de mare in jur…cu ceata si norii inconjurandu-te…si cu o voce cunoscuta si cristalina incercand sa iasa dintrun aparat putin mai mare decat o cutie de tigari. (Motorola RULZ)

Pauza in varf a durat 20 minute…pornim inapoi. Pe drum spre Caltun incepe ploaia. O ploaie care nu era atat ploaie cat vant in rafale cu stropi de apa care te biciuiau peste fata. Pun mana pe pantaloni..sunt uscati..cu toate astea parul este ud fleasca si picurii de apa imi intra in ochi. Te simti mic cand totul vuieste in jurul tau si iti dai seama ca o adiere mai puternica te poate azvarli de pe creasta in haul de dedesubt. Te simti puternic cand tragi aer rece in piept, strangi din dinti …iti ridici fata si lupti impotriva vantului, pas cu pas, pas cu pas, pas cu pas.

Ajungem la Caltun dupa o ora fix, intram in refugiu sa ne tragem sufletul…acolo intalnim grupul doi care plecase in urma noastra cam la 30 minute. Gabi, Edi, Anca, Adina, Alina, Cristina, Patricia, Bogdan, Marian infulecau de zor si asteptau sa treaca ploaia. NU stam decat 5 minute si iesim iar in ploaie spre casa. Mergem si mergem ,….si apa incepe sa imi intre in bocanci, in creier, in fiecare por. Parca nici nu mai vorbim ca inainte…acum scoatem un cuvant la 5 minute, pe tata il doare un genunchi iar eu vreau doar sa fac inca un pas inca un pas spre ceaiul fierbinte care ma asteapta la cort si apoi sacul de dormit cald si pufos.

Pantalnii mi s-au udat rau si s-au lipit de piele. M-am racit asta se vede. Nu mai pot urca la fel de repede si fiecare urcus pare un chin. Ajungem in creasta deasupra la Balea Lac cand soarele incepe sa straluceasca si ceata sa se imprastie. Nu mai stam sa admiram prea mult si ne gandim doar cat de bine ar fi daca n-ar exista ultimele 30 minute de coborare. 30 de minute in care doar sa cobori, in care simti Cvadricepsii cum tremura si genunchii cum vor sa cedeze.

Ajungem jos si ne uitam dupa masina…nu este nimeni sa ne astepte. Traversam tunelul de 1 km sa iesim pe partea cealalta a muntelui unde walkie-talkie are semnal si sa dam de veste sa vina sa ne ia cu masina pentru ultimii 10 km pana la corturi. Simt oboseala si foamea in fiecare colt al corpului. Am apa in bocanci. Vreau sa ma schimb in haine curate…sa mananc si sa dorm. Atat.

Share This

Da mai departe!