Cum m-am mintit pe mine insumi…

by | Jun 14, 2016 |

De aproape o luna de zile am inceput sa merg pe bicicleta zilnic. Un prieten e plecat in Franta si mi-a lasat cursiera pana se intoarce. Nu fac mult, in jur de 10-15 km pe zi.De obicei la pranz ma duc spre micul meu birou 5-6km iar seara ma intorc spre casa 5-6km. Important este ca fac asta in fiecare zi. Uneori fac ture mai lungi.

Ieri, dupa o durere de cap destul de agresiva (s-au inmultit in ultima perioada) m-am urcat pe bicicleta si am plecat hai-hui, poate imi trece. Iar in timp ce pedalam, am realizat care e problema cu mine din ultima vreme…

Sa derulam putin inapoi. Suntem la jumatatea lui 2016. De aproape 3 ani de zile am “disparut” din online. M-am oprit din tinut cursuri si traininguri. N-am mai scris pe blog decat 2-3 articole pe an, dintr-un exces de entuziasm temporar. Mi-am pierdut lista de abonati la newsletter pentru ca nu am avut grija sa tin legatura cu acei oameni care asteptau ca eu sa scriu articole pe subiectele pe care scriu de obicei.

Problema e ca dupa ce au aparut copiii (baiatul are 2 ani si 8 luni si fata 1 an si 2 luni) am uitat cum sa ma concentrez pe ce trebuie sa fac. Am neglijat total scrisul. In timpul asta m-am mintit ca de fapt nu e nicio problema.

Problema e ca m-am mintit pe mine insumi si indirect v-am mintit si pe voi. Nu mi-am respectat abonatii, cititorii si oamenii care intrau zilnic aici si comentau. Am luat lucrurile de-a gata. Treptat, obiceiul de a scrie articole s-a transformat in obiceiul de a NU scrie.

De fiecare data mi-am gasit scuze. Ba ca de fapt nu-mi pot organiza timpul cum trebuie pentru ca sunt copiii mici care au nevoie de atentie. Ba ca de fapt vreau sa scriu articole mai complexe si mai documentate si am nevoie sa stau mai mult sa scriu un articol. Ba ca, de fapt cui ii pasa daca scriu? Ba ca, de fapt de ce sa scriu? Ma defineste pe mine asta? etc.

Avand o vedere de ansamblu, sunt un maestru al disonantei cognitive (am scris aici despre asta).

La un moment dat in viata mea cu ani buni in urma am facut un experiment si am incercat sa traiesc zi de zi in relatiile cu ceilalti prin “brutal honesty” (sinceritate brutala). Experimentul presupunea sa spun exact ce gandesc, atunci cand gandesc un lucru, indiferent de situatie sau conjunctura, indiferent de consecintele sociale, indiferent de persoanele care sunt de fata. N-am spus nimanui atunci despre experimentul acesta, n-am scris despre el, dar am tras niste concluzii:

– Spunand exact ce gandesti, indiferent de consecinte, te vei simti extrem de liber si linistit, dar majoritatea oamenilor te vor considera arogant, prost-crescut si se vor feri de tine. Am concluzionat ca e bine sa spui ce gandesti fara sa te feresti, dar e bine sa-ti dai seama si cand sa taci, altfel ramai singur pe lume.

Cu ideea asta in cap am incercat sa scriu fiecare articol pe blog. Am incercat sa fiu transparent legat de viata mea, sa imi asum lucrurile in care cred si sa nu fiu prea “politically corect” de dragul de a fi “politically corect”. Am scris despre esecuri si succese. Pana cand la un moment dat n-am mai fost sincer cu mine insumi.

Treceam prin niste probleme care ma afectau rau emotional, tocmai ma despartisem dupa ce trecusem printr-o relatie in care pusesem mult suflet, nu-mi administram bine businessul pentru ca faceam majoritatea lucrurilor singur fara sa am stabilite niste proceduri care sa ma ajute sa automatizez lucrurile, pierdeam bani si ma imprumutam fara sa ii dau la timp inapoi.

Un cerc vicios.

Si in loc sa-mi asum atunci greselile, nu neaparat public, nu ca o spovedanie ci ca pe o asumare fata de publicul care ma citea si avea incredere in mine, in loc de asta m-am prefacut ca nu trec prin probleme si totul merge frumos, norisori roz, etc.

Urmarea a fost ca am inceput sa nu mai cred in ceea ce fac. Am lasat-o mai moale cu scrisul. Am neglijat abonatii. Am neglijat clientii. Am lasat lucrurile in paragina. Am intrat in episoade de negare si jocuri pe calculator. Erori peste erori.

Toate astea imi treceau prin minte in timp ce pedalam. Ma uitam in jos cum pedalele se invarteau. Ca sa merg pe bicicleta si sa ajung la destinatie trebuie DOAR sa pedalez. Doar sa pedalez…doar sa pedalez. Cand am alergat maratoane, cand am alergat 12 ore pe Transfagarasan trebuia doar sa pun un picior in fata celuilalt. Doar sa ma misc. Doar sa adun pas dupa pas pana la destinatie.

Poate ca, sa o iau aproape de la zero dupa 10 ani nu-i atat de dificil. Trebuie doar sa scriu…doar sa scriu…doar sa scriu…

Share This

Da mai departe!