Care e diferenta intre un jucator profesionist de fotbal si un amator?
Intre un Kasparov si un biet jucator de sah care se zbate in “ligile inferioare” ?
Intre un campion si un ratat de la coltul strazii.
Intre tine si cineva de varsta ta pe care il invidiezi pentru ce a reusit.
Ne-am obisnuit sa dam prea des vina pe societate, pe imprejurari, pe probleme. Intotdeauna cand se intampla ceva bun, e datorita noua, in schimb cand o dam in bara, altii sunt de vina. Mentalitatea paguboasa conform careia : “daca un proiect la care te gandesti nu se face de la sine in doua zile nu merita sa te mai apuci de el” e la loc de cinste.
Scriu postul asta in primul rand pentru mine. Nu pentru ca as avea nevoie sa va invat pe voi. Probabil multi dintre voi stiti lucrurile astea mai bine ca mine si le si aplicati. Dar simt ca am nevoie sa-mi reamintesc uneori care sunt lucrurile care nasc povesti si eroi in mintea oamenilor.
- Adevarul e ca ne lipseste disciplina.
- Adevarul e ca suntem mediocri.
- Adevarul e ca suntem slabi psihic.
- Adevarul e ca nu stim ce inseamna responsabilitatea.
- Adevarul e ca suntem supraevaluati.
- Adevarul e ca suntem incapabili.
- Adevarul e ca tu dai tonul.
Si dincolo de asta ma duce gandul la ultimele mele realizari personale. Lucruri pentru care altii ma invidiaza nu reprezinta nimic. Sunt obtinute prea usor. Am invatat sa ma descurc si poate ca nu e cel mai bine. Ajungi sa crezi ca e suficient sa iti dai silinta mai putin atunci cand de fapt e nevoie sa faci mai mult. Am o foame dupa lucruri extraordinare. Dincolo de “ok…intr-o situatie limita, cum ma descurc?” . Recent mi s-a spus ca reusesc foarte repede sa gasesc solutii reale si de durata pentru altii in timp ce pentru mine las solutiile reale pe planul doi si ma rezum la “sa stiu sa ma descurc”.
Imi fac autocritica in public si probabil e prima oara cand se intampla aici. Pentru ca am fost prea bland cu mine, prea nedisciplinat, prea obisnuit sa rezolv lucrurile dintr-o pocnitura de degete, si prea lipsit de viziune.
Daca ne gandim la cei care au realizat lucruri marete, nu sunt cu nimic mai deosebiti decat noi. Sunt oameni normali, nea Vasile, cu mult bun simt, care se scoala, dorm, mananca, rad, plang la fel ca noi. Un singur lucru ii deosebeste, pe langa faptul ca au realizat lucruri extraordinare :
– Au muncit mai mult. Simplu. Asta e singura reteta.
Avem totusi o problema. Poate ca toti muncim mult si am vrea sa ne dam silinta inca un pic peste ce facem acum. Si totusi nu e de ajuns. Pentru ca daca vrei sa te bucuri de succes, trebuie intai sa plangi, sa suferi, sa transpiri , sa te doara efortul.
Barbatii ar vrea sa arate toti tineri si bcu muschi. Multi dintre ei se apuca de programe de antrenament, fitness, sala. 90 % renunta atunci cand mai aveau doar putin si incepeau sa se vada rezultatele. Pentru ca muschiul, paradoxal….ca sa il poti creste in volum, trebuie intai sa il rupi. Intai trebuie sa rupi fibra veche, ca organismul sa se puna pe treaba si sa produca muschi. Iar asta inseamna durere. Antrenament epuizant. Iar durerea nu ne place.
Tata a fost atlet de performanta si in copilarie obisnuiam sa alergam impreuna pe stadionul din Pitesti. A inceput sa-mi placa sa alerg. A inceput sa imi placa sa castig. In liceu eram cel mai bun la rezistenta. In tabere la fel. Si acum cred ca fac fata intr-o cursa. Avem pe vremea aia un model. Emil Zatopek, un mare campion. Citisem o carte despre el si lucrul care mi-a placut cel mai mult era ca Zatopek nu alerga frumos. Nu alerga elegant. Isi balaganea capul dintr-o parte in alta, cu limba scoasa, cu spume la coltul gurii, cu venele umflate pe frunte, toate intr-un efort dureros de a alerga mai tare, mai tare, mai tare. Era numit : Locomotiva .Se antrena indiferent de conditiile de afara. In loc de tenisi, la antrenamente alerga in bocanci pentru a-si forta corpul mai tare. Cand alerga, se vedea durerea, se vedea suferinta. Si toate astea pentru un singur lucru : sa treaca primul linia de sosire. Cateva din replicile lui celebre erau :
– “Nu am fost suficient de talentat incat sa alerg si sa zambesc in acelasi timp ”
– “Barbatii se deosebesc de baieti abia cand dau de limitele durerii”
– dupa castigarea unei curse : “a fost cea mai placuta durere din viata mea”
Nu sunt sustinatorul terapiei prin durere, nu ma intelegeti gresit. Dar ne-am obisnuit sa se intample lucrurile prea usor, fara sa ne luptam pentru ele.
Stiti care e diferenta intre o medalie de aur la 100 m si nimic? Doar cateva zecimi de secunda. Distanta intre Federer si un jucator de tenis din pluton este data de cativa asi si inca vreo 20 de mingi decisive. Diferenta intre apa care fierbe si abur e doar de un grad, dar aburul poate pune in miscare o locomotiva. Sunt lucrurile mici cele care fac diferenta, si de obicei sunt lucrurile dureroase, cele pe care esti gata sa nu le faci, doar din comoditate :
– sa te scoli devreme ca sa-ti faci programul pe ziua respectiva
– sa te tii de programul de antrenament pe care ti l-ai stabilit, ca sa nu ajungi o gramada de grasime in cativa ani
– sa faci fiecare lucru la timpul lui cat se poate de bine
– sa te lasi de fumat, alcool, droguri
– sa iti pui ordine in buget si sa cheltui cu cap, ca sa nu ajungi in datorii.
Intr-adevar, sunt lucruri mici care fac diferenta.
De-asta e usor sa-i judecam sau sa-i luam in ras pe cei care au reusit intr-un domeniu in care noi suntem praf.
Ei au incercat totusi, noi nu.