Intre subiectul si predicatul ideii de om
Articol scris de Bogdan Mateescu pentru Succes Dublu.
As dori, de fapt am simtit nevoia sa scriu ce gandesc si sa impartasesc aici. Acum, dupa ce fiorul editorial si mediatic, atat cat a fost, s-a estompat, inca simt nevoia sa aduc cateva cuvinte despre epidemia valorii si conditiei umane de astazi.
Nu a hranit poporul cu mici si bere, cel mult a incercat sa il hraneasca cu bun simt si cultura.
Sunt atat de putini oamenii cu coloana vertebrala si principii, incat putem usor derapa sa il consideram un apostol al limbii romane, sau un apostol in general. ASTA este trist; atat de rar alege cineva sa ramana ALTFEL decat vulgul infometat de bani, smecherii, fitze si shaorme de coltul strazii sau de lux, incat inconstient ajungem sa il percepem din start “CONTRA”.
As vrea din tot sufletul sa aud despre cativa profesori universitari de valoare care s-au afirmat in ultimii 10 ani. Care au trecut peste teze de doctorat muncite, peste miturile favorizarii sexuale a studentelor sau peste povesti(ri)le despre plicuri cu spaga, care au devenit, constient sau nu, agenti ai schimbarii sau macar apostoli ai unor principii personale – poate nu intotdeauna corecte, dar mereu binevenite atata timp cat sunt asezate pe o coloana vertebrala dreapta.
Imi amintesc ca, luptand pentru ceea ce ar trebui sa insemna cultura, cultura ce devenea din ce in ce mai mult idee decat realitate, vrand sau nu, a fost atras si manjit in atatea troace de subcultura. Cand MediaPro si tot restul mai ca si-ar fi pus un lautar manelist ca parte din siglele televiziunilor, George suporta cu stoicism sa stea la aceeasi masa de talk-show cu toti veneticii balcano-istambulesti din Tara Romaneasca, doar-doar noi ceilalti vom reusi sa intelegem ceva, sa intelegem ca ceva nu e atat de bine si normal pe cat ni se baga pe gat in tara asta.
Doar o vorba sa-ti mai spun sau doar o vertebra sa-ti mai pun pe sira spinarii de autorespect cu care ai pornit candva in viata… promovand o minima competenta gramaticala grefata pe cocosile noastre mioritice de furnici urbane candva dornice si apte sa vorbeasca corect romaneste…. George Pruteanu nu a contestat dreptul fiecaruia dintre noi de a ne bate joc de noi insine, dar si-a dorit sa ne batem cat mai putin joc de limba romana.
A fost o picatura de asanare lingvistica si deseori etica intr-un ocean de instincte primare. Corabia lui a fost modelata din pasiune si din competenta, dincolo de strigatele studentilor furiosi pe salarii “entry level”, dincolo de brichete aruncate din multime catre niste gladiatori penibili indiferent de culoarea tricoului, dincolo de fiecare cui din acest cosciug strident si zgomotos si dureros care inseamna mult prea des Romania.
Si vreau sa scriu mai ales despre golul care ramane in urma. Si nu o sa caut piedestaluri si idoli, nici n-o sa mai arunc din condei catre ultimele mondenitati jenante, ci doar ma gandesc ca in fiecare an pleaca dintre noi valori umane si profesionale deosebite. Numele sunt putine de pus pe foaie, ei sunt insa infinit mai multi; Florian Pittis a lasat scena si cultura romaneasca mai goale si mai pline de desuet, Ovidiu Iuliu Moldovan si-a jucat ultimul rol atat de recent, atleti, actori, scriitori, artisti… suntem poate blestemati sa nu mai renastem din propria cenusa, ci sa ne inecam in ea.
Sa-mi zica cineva 5 oameni care au reusit sa schimbe vieti, care si-au asumat pozitii publice, care au ramas ei insisi si au si incercat sa ne inspire sa ne gasim si sa ramanem noi insine. 5 oameni din ultimii 5 ani, hai 10 ani… care s-au oprit din alergat dupa terenuri, masini, femei si care s-au straduit sa fie acea fantana de adevar din care sa ne permitem luxul liberului arbitru prin care sa sorbim sau nu.
Candva pe vremea celor cu parul alb care sunt inca langa noi, cultura devenise o moda. Astazi nu mai este nici macar un hobby, iar atata timp cat nu este congruenta cu poftele gloatei devine un stigmat.
Poate ca dl Pruteanu nu a mai rezistat sa convietuiasca alaturi de Vanghelie, cine stie. Si aici nu reduc omul la suma cunostintelor gramaticale sau lingvistice, atrag doar atentia ca dimensiunea culturala a unui om este un simptom macabru de infailibil despre dimensiunea lui morala.
Ne vom lovi insa, REPET, fiecare dintre noi, de gol. Golul lasat de cei dragi, de acei precum cei de mai sus. Oameni care ne-au invatat sau ne-au inspirat sa traim dincolo de moda, trend, hobby. Nu reusim sa o facem cat ne-am dori poate, nu ne mai dorim chiar deseori, poate reusim destul de des, doar noi stim asta.
Nu este o resemnare, nu este o frustrare, nu este o neputinta. Sunt prea tanar ca sa nu fac din asta decat o simpla dar trista… constatare.
Am ajuns sa ma simt musafir intr-un muzeu de suflete drepte, si contemporan intr-un gol.
Bogdan Mateescu
